Nu ştiu câţi oameni se trezesc cu un nor de acuzaţii în jurul lor în fiecare dimineaţă. Mult timp am crezut că o să dispară dacă o să învăţ să mă comport în aşa fel încât să nu ies în evidenţă. Ascundeam un secret periculos de care depindea viaţa mea, secret pe care nici eu nu îl cunoşteam.

Mai târziu am făcut cunoştinţă cu creştinismul şi am început să lupt împotriva norului spunând că sunt minciuni şi că tot ce am nevoie să fac e să îmi reeduc creierul. În tot acest timp greutatea secretului devenea insuportabilă. Am continuat să lupt împotriva norului luând fiecare acuzaţie în parte şi punând-o faţă în faţă cu adevărul Scripturii. Totuşi, indiferent de câte ori îmi repetam soluţiile biblice continuam să simt briza ipocriziei pătrunzând şi mai adânc în fiinţa mea. Ceva mă stăpânea fără ca eu să pot înţelege ce era!

Viaţa a început să se destrame în faţa ochilor mei, am făcut lucruri de care nu credeam că sunt în stare, pe care nici acum nu îmi vine să cred că le-am făcut. Am încercat să mă ridic şi să merg mai departe, dar norul de acuzaţii pe care acum nu le puteam tăgădui se punea mereu înaintea mea. Dacă-l ignoram, devenea vizibil la următorul gest faţă de care reacţionam greşit. Aveam nevoie de iertare, dar acest concept era mai mult decât mintea mea putea cuprinde! Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu e vorba de smerenie! Iertarea pentru mine e „nedreaptă”. Toată viaţa am căutat dreptatea fără să ştiu că nu mă voi ridica la standardele ei… Nu voiam milă, mila e pentru cei slabi! Şi nu doream să fiu „datoare” cuiva pe viaţă. Iertarea, harul…nu erau pentru mine!

Cât timp greşeşti faţă de Dumnezeu, îţi poţi permite să ignori realitatea pentru că Dumnezeu e invizibil şi nu vezi urmele păcatului tău în faţa ta zi de zi, dar când începi să greşeşti faţă de oameni, când îţi dai seama că absolut nimic din ceea ce poţi face nu va repara vreodată mizeria ta… O, puteam să lucrez la disciplina mea 1000 de ani, nu m-ar fi deranjat, puteam să mă chinui să iert pe toţi cei care m-au rănit şi să nu renunţ oricât de greu mi-ar fi fost, dar să accept har(nemeritat şi imposibil de plătit înapoi) din partea lui Dumnezeu sau a vreunui om era prea mult pentru mine! Şi atunci, în mijlocul mândriei şi aroganţei mele, am aflat secretul: sunt o ratată! Sunt o ratată şi nu am cum să neg asta. Degeaba mă agitam să nu cerşesc mila nimănui ca şi cum aş putea să stau singură în picioare, degeaba încercam să am valoare prin mine însămi şi degeaba aş fi încercat să mă schimb prin orice fel de metode creştineşti! Problema mea nu era la nivelul pielii, ci în sânge. Şi unii oameni devin rataţi de-a lungul vieţii, dar eu m-am născut aşa!

Nu am cuvinte să spun cât de mult am ascuns asta şi cât de teamă mi-a fost să recunosc că e ceva irecuperabil. Acum nu mai vreau să mă ascund: sunt o ratată, mă puteţi crede pe cuvânt sau puteţi aştepta să mă cunoaşteţi, sincer nu-mi pasă! Important e că acum pot accepta harul lui Dumnezeu şi mila Lui pentru că oricum sunt ratată şi nu mai am la ce „demnitate” să ţin. Pe de altă parte, dacă recunosc că sunt ratată, sunt ca şi moartă faţă de lume din moment ce nimeni nu vrea să aibă de-a face cu rataţii, iar asta mie îmi convine pentru că înseamnă că sunt liberă şi de pretenţiile lor! Avea dreptate norul meu: de secretul ăsta depinde viaţa mea… Şi pot spune cu bucurie: sunt ratată, slavă Domnului!!