Zdrobirea presupune excercitarea unui presiuni de intensitate mare pe o anumita perioada de timp. Dumnezeu foloseste zdrobirea din mai multe motive. Unul dintre ele este sa ne trezeasca la realitate. Inima noastra este nespus de inselatoare si desnadajduit de rea. Pentru ca il numim pe Dumnezeu mincionos, si ne punem toata increderea in noi insine. Ne plecam pana la pamant in fata independentei si aducem jertfe controlului. Preferam minciuna in locul adevarului pentru ca ne permite sa traim fara Dumnezeu. De ce? Pentru ca vrem sa fim ca Dumnezeu, sa ii luam locul, si sa domnim noi. Si o facem in mod constant: controlam situatii, oameni, judecam, ne razbunam singuri, si avem tupeul sa numim aceasta independenta. Din fericire, avem un Dumnezeu care a inventat durerea. Durerea ne aminteste ca sunt lucruri pe care nu le putem controla. Ne aminteste ca nu suntem Dumnezeu, dar mai ales ne dovedeste ca suntem vii, ca nu putem dormi linistiti in universul nostru „independent” creat dintr-o minciuna.

Nu, nu putem fi Dumnezeu. Nu putem supravietui singuri, nu ne putem controla vietile si cu siguranta nu putem trai ca si crestini daca ne straduim “putin mai mult”! Domnul Isus spunea ca nu face nimic de la El insusi, ci face ceea ce vede pe Tatal facand, ba mai mult, ca Tatal face prin El toate lucrurile. Dar noi avem impresia ca Domnul Isus spunea toate acestea dintr-un atac de modestie, ca de fapt ar fi putut sa faca singur toate lucrurile, dar a preferat sa fie modest. De parca Dumnezeu s-ar juca de a modestia cu El insusi! Cati oameni au mai multe responsabilitati decat pot sa duca la bun sfarsit? Care este reactia lor? Un chinuitor sentiment de vinovatie, promisiuni repetate de a se stradui mai mult urmate de esec, epuizare…de ce? Este Dumnezeu nedrept? Sau suntem noi incapabili sa-I cerem ajutorul? Dar ce bine ca suntem binecuvantati cu un Dumnezeu credincios care nu renunta la noi cu una cu doua.

Totusi, din punctul meu din vedere, lovitura de gratie a acestui mare maestru consta nu in folosirea durerii pentru zdrobirea noastra, ci in ridicarea in pozitii de responsabilitate pe care nu le meritam si in care nu am putea ramane fara autoritatea Sa, cu care suntem investiti. Un Dumnezeu care isi onoreaza supusii mai presus de eforturile lor, un Tata care ne iubeste si ne disciplineaza cu credinciosie. Slava Lui!