Una dintre cele mai mari provocări ale bisericii şi a vieţii creştine în general, este evanghelizarea. Parte a problemei o constituie imaginea greşită pe care oamenii o au despre aceasta.

Suntem atât de străbătuţi de curentul relativismului şi al toleranţei, încât nici noi nu vedem relavanţa mântuirii sau a învăţăturilor creştine.

Dumnezeu nostru nu este un Dumnezeu al toleranţei şi nu are nimic în comun cu relativismul. Avem probleme în a contrazice oamenii şi în a ne exprima punctul de vedere. Cu siguranţă sunt domenii care ţin de gust şi preferinţă, domenii care nu aduc atingere vieţii, adevărului sau legilor lui Dumnezeu. Dar dacă, spre exemplu, cineva consideră că poate traversa pe culoarea roşie a semaforului în timp ce eu susţin contrariul, avem de-a face cu o situaţie în care toleranţa şi relativismul sunt inutile, chiar dăunătoare.

Noi, ca şi creştini, nu vedem valoarea şi impactul adevărurilor în care credem. Domeniul nostru de “activitate” este viaţa sau moartea veşnică. A tolera ca oamenii să meargă în iad, nu este un semn de bunăvoinţă, ci unul de egoism. Relativismul îşi are locul în ceea ce priveşte gustul, culoarea, mirosul şi NU în chestiuni de viaţă şi moarte.

De asemenea noi nu înţelegem cât de puternic relevantă este teologia creştină, nu doar în domeniul abstract al filosofiei, ci chiar în viaţa de zi cu zi. Din păcate tendinţa noastră spre superficial, ne împiedică să vedem acest lucru.

Cu toate că suntem consideraţi fanatici, adevărul e că puţin fanatism nu ne-ar strica. Uităm că apostolii propovăduiau mântuirea prin credinţă într-o societate a cărei fundaţie era legea faptelor. Religia “ochi pentru ochi” şi “dinte pentru dinte” stăpânea în fiecare cultură, fie ea iudaică sau barbară. Oamenii aceştia nu veneau să aducă ceva în plus, ci să spulbere temeliile. Ei învăţau căile înalte, adevărurile coborâte direct din esenţa lui Dumnezeu. Ce putea rămâne în picioare în faţa acestui mesaj? Apostolii le cereau să pună deoparte viziunea asupra vieţii, suferinţei, pacatului, mantuirii, smereniei, să-şi schimbe visele, motivaţile, acţiunile şi sa-şi pună credinţa în ceva ce nu pot avea. Tot ce putea fi clătinat, era clătinat!

Noi ne mulţumim cu a face educaţie. Educaţia e bună, dar nu schimbă pe nimeni. Loialitatea mişcă oamenii. Iar singurul care poate atinge loialitatea oamenilor, este Duhul Sfânt. Nici un adevăr, oricât de glorios, nici o dovadă de iubire, oricât de sacrificială, nu pot schimba inima oamenilor. De aceea, e important să ne facem partea în a spune adevărul, în a iubi, şi să lăsăm responsabilitatea schimbării oamenilor, Duhului Sfânt. Rugăciune, călăuzire, supunere şi nelipsitul factor “r”. E important să ne amintim că nu chemăm pe nimeni la un alt fel de ritual ci la o relaţie cu un Dumnezeu viu şi sfânt, care a dat totul pentru noi şi aşteaptă acelaşi lucru din partea noastră.

Galateni 4 explică tocmai această discrepanţă dintre ritual şi relaţie. Ritualurile sunt numite “învăţături începătoare ale lumii”. La împlinirea vremurilor, Dumnezeu ne-a dat mai mult decât o lege venind din caracterul Său, El S-a lăsat cunoscut în esenţă. Iar esenţa Lui nu stă în pasivitatea toleranţei, ci in dragoste.

Binecuvantat să fie în veci!